Lacrimile unei statui. Chipul României Mari, dovada barbariei

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Vă propun o scurtă oprire în fața unui minut al istoriei noastre.
– Cât durează să împuști o statuie?!
Poate cât un clipit. Sau mai puțin decât freamătul înaripat al necuvântătoarelor.
– Atenție la mașini!

Mă aflu în orașul sucevean Liteni, iar prietenul meu, un om al acestor meleaguri, Mihai Butilă, îmi spusese de chipul imortalizat în piatră al României Mari, în mijlocul unui sens giratoriu al urbei.
– România Mare împușcată de ruși.
Că a fost așa e fără dubii, dar credeam că duce cumpliții ani ai războiului spre metaforă. Nici pomeneală de un asemenea gând. Ne apropiem de soclul flancat simbolic de două tunuri, după ce am traversat cercul aglomerat al asfaltului, și iată-mă în fața unei răni. Nevindecată, încă
Fruntea înveșmântată în negura ploilor e găurita foarte aproape de ochiul drept.
– După 23 august 1944, rușii intrați în acest oraș au văzut statuia României Mari și au luat-o la țintă.

E clar – din fericire! – că mulți au tras anapoda, pentru că o singură palmă înroșită cu foc primește însingurata Ființă. A suportat cu stoicism lovitura, continuând să țină strâns la piept, chiar și azi, ca într-o nesfarșită misiune, toate Provinciile, întruchipate zglobiu de zâmbetele unor copilași, de la Dunăre până la Tisa, între Carpați și Nistru.
Există o inscripție pe fațada soclului care ne amintește nouă, celor din actualitate, de eroii născuți în Liteni, căzuți la datorie pe câmpurile de luptă, prefigurând visul Unității.
Măcar de ne-am rupe un crâmpei din alergătura zilnică…

One Comment