„Să luăm aminte!” Semnificația unui fost pichet grăniceresc

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Din alergătura mașinii pe șoseaua spre Gura Humorului nu ai cum să vezi istoria într-un anume punct al curgerii kilometrilor. Doar dacă cineva de-al acestor locuri te îndeamnă să te oprești.
– La fostul pichet…
Al grănicerilor care i-au despărțit pe români de români, până în 1918.
– Evident că vreau să văd.
Le-am spus prietenilor mei, Sabina și Dragoș Dulgheriu, din Fălticeni, promotori ai frumuseților și ai faptelor trecutului din Bucovina, din Moldova și din toate celelalte provincii românești.
Drumul lin, de azi, printre case cu tâlc și simbolurile razelor solare jucându-se de-a lungul verdelui păzit de fantasmele munților din depărtare, nu-ți arată nici pe departe asperitățile unor anotimpuri de demult. Am ajuns așadar în comuna suceveană Cornu Luncii. Când, pe mâna dreaptă, răsare o gheretă.
– Căsuță aș putea să-i spun?!
Pătrățoasă cât un degetar, în felul în care nu mai poate să spună nimic din ce-a văzut în alte timpuri. Grijulie, să nu răpească prea mult spațiu din actualitate. Și mai ales îngrijită, văruită la exterior. Și în interior, aveam să descopăr cât de curând. Trecuse cu doi ani in urma prin aura Centenarului.
Citesc îndrumarea înscrisă pentru viitorime pe o placă instalată alături de intrarea ferecată…
– Mărturie a unui hotar vremelnic între Bucovina și Patria Mamă.

Ion Brădățean alături de Dan Gheorghe

Punctul strategic

Mă uit de jur-împrejur, căutând ajutor în cheia pentru lacăt. Observ imediat că în dreptul nostru, dar dincolo de râul vitezei claxonate, s-a produs ceva agitație într-o crâșmă unde stau tolănite la soare câteva sticle cu bere. Mesajul însă deja plecase, fără să-mi dau seama cum. Dar poate că tocmai un spațiu de-o asemenea importanță a socializării are înțelesul lui strategic, ținând sub observație mișcările unor vizitatori apăruți în dreptul legendelor.
– Vine imediat!
Primesc asigurarea că nu mă voi plictisi. Așa și e. O doamnă apare după câteva minute, parcă de niciunde, ținând în mână ghicitoarea pentru broască. Lucrurile nu se opresc aici, pentru că se nimerește prin zonă și un domn care se oprește din pedalat, își lasă bicicleta să se odihnească de un stâlp și se arată dispus să ne fie ghid ad-hoc. Aflu că se numește Ion Brădățean.
– Aici era bariera.
Taie cu degetul, adânc precum un fier înroșit, calea asfaltată, ca și cum în imaginația noastră ar trebui ca totul să înghețe și să revedem fapte și respirații. Nu cu totul îngropate, constat, pentru că memoria a încercat să treacă de la o generație la alta, încât cei de azi încă mai pot să transmită, măcar în esență, dacă nu și în detalii, mesajul străbunicilor.
– Peste drum, cazarma grănicerilor.
Adică tocmai clădirea, ușor cariată în fosta sa aură, unde doar halbele fac azi instrucție.

Amintiri care nu se șterg

– Dincolo români, dincoace români!
Arată spre cele două zări noua mea cunoștință. Eu îl trag de limbă, să văd ce știe despre cum se trăia pe aici înainte de 1918, în sensul în care românii erau obligați să se uite peste gard unii la alții. Domnul Brădățean surâde.
– Găseau mereu soluții!
Ca și cum vameșii se aflau în mijlocul unui șuvoi de neoprit, al neamurilor care doreau să își țină inimile legate, al comercianților activi în deverul lor.
Nu doar că erau cărări numai de țărani știute, încât să păcălească orice fel de vigilență. Mai mult! Se ”ungeau” clanțele, la o adică, încât slujbașii stăpânirii să confunde ziua cu noaptea…
– Românii erau uniți!
Asemeni unui reproș la adresa celor de azi, dominați de patima dezbinării, chiar și acolo unde n-au fost nicicând, sau nu mai sunt demult, pietre de hotar. Confirmarea nu întârzie.
– Să luăm aminte! Și să nu uităm!
Omul pe care abia l-am cunoscut vorbește dintr-o durere surdă. Și-l înțeleg. Mai ales după ce am intrat în cele două mici încăperi ale cochiliei administrative și am văzut o fotografie din toamna lui 1918, printre altele, cu siluete care îmi dau impresia unor copaci cu rădăcini foarte adânci…
– Primirea Armatei Române la Cornu Luncii.
E descrierea acestei imagini. Ca să vă dați seama de importanța acestui document fotografic, remarc cele scrise tot pe plăcuța de la intrare.
– Cornu Luncii a fost prima localitate în care au intrat trupele române, pentru eliberarea Bucovinei, în noiembrie 1918.

Un gând

Repet și eu cele spuse de acest sătean răsărit în cuget, ca să fim atenți nu neapărat la trecut, ci mai ales la prezent și la viitor.
– Să luăm aminte!…

Comments are closed.