Când înfrunți viața fără temeri, găsești mereu puterea de a te ridica.
Așa este și povestea unui om, care nu s-a lăsat pradă încercărilor vieții de a-l pune în genunchi, găsind mereu puterea de a sfida viața stând în picioare și de a merge mai departe.
Privesc în fața mea un om peste care timpul a trecut cu bune și cu rele, un om în a cărui ochi verzi încă zăresc licărire de viață… Privesc un bătrân, care în ciuda a tot ce a trăit în viață, încă nu și-a pierdut zâmbetul, un zâmbet care îi luminează întregul chip. Privesc un om care deși are cuibărite în suflet multe tristeți, zâmbește și îți transmite suflul vieții.

Se numeste Ion, s-a născut pe 7 septembrie 1931, în comuna Chioara, județul Ialomița într-o familie cu 3 frați și o situație materială modestă.
Încă din fragedă copilărie a visat că va fi un om mare care își va clădi propria viață.
A venit în București la vârsta de 16 ani, angajându-se la Uzina Timpuri Noi, ca ucenic, locuind la unchiul său, un om avar, într-o magazie pe care și-a transformat-o în cameră. A îndurat foame, frig, singurătate… nimic din toate astea nu l-au făcut să renunțe. Era fericit că avea propriul său serviciu, propriul său salariu, mic, pe care era obligat să-l împartă cu familia unchiului său. Cu toate acestea, era fericit, era fericit că era la începutul drumului său spre un om mare care își va clădi propria viață.
Un an mai târziu, avea să-și împlinească propria promisiune: Un om mare cu propria-i viață. Făcându-se remarcat la locul de muncă prin devotament și corectitudine, a primit calificarea de lăcătuș mecanic, o funcție stabilă și un salariu mult mai bun, lucru ce l-a ajutat să se mute singur cu chirie și să se poată întreține. Era fericit, își gătea singur, se gospodarea singur.
Timpul trecea, a reușit să-și facă și economii, imi spune zâmbind: „strânge bani în zilele albe, pentru a lumina zilele negre”.
Îl văd zâmbind și fața i se luminează. Îmi povestește cum și-a cunoscut soția, Elena, într-o duminică de Mai: „aveam întâlnire cu o bulgăroaică, dar am văzut-o pe ea… Era atât de frumoasă, subțirică, cu părul lung și blond și ochii albaștri”.
Cum dragostea nu are timp și spațiu, când a zărit-o, a știut că ea este femeia pe care și-o dorește. S-au căsătorit într-o sâmbăta din Octombrie a aceluiași an…el 26 de ani, ea 24 de ani.
Au avut împreună 3 copii, 2 fete și 1 băiat. Viața l-a îngenunchiat poate, în cel mai chinuitor mod. Și-a pierdut prima fiică, Ioana, în vârsta de 20 ani, în urma unei septicemii după cea de-a doua naștere. I-au rămas doi nepoți, 1 fetiță de 1an și 3 luni și un băiețel de 5 luni, pe care i-a crescut împreună cu soția, ajutați de cealaltă fiică, Teodora, în vârstă de 17 ani, care a fost nevoită să renunțe la studii pentru a se angaja.
Îl privesc…i s-a umbrit chipul și oftează după fiecare frază. Rememorează trist, filmul vieții. Tristețea de pe chipul său se accentuează când vorbește acum despre soția sa, care de 4 ani este imobilizată la pat și suferă de Alzhaimer: „a ajuns așa după 3 accidente vasculare cerebrale, de multe ori nici nu mă recunoște”.
Tace…apoi își ridică privirea și schițează un zâmbet ușor amar, după care îmi spune: „dacă uiți să trăiești, atunci ai pierdut tot. Dacă vezi viața bună, atunci ea este bună, dacă o vezi rea, atunci este rea. Trebuie să vezi viața bună chiar dacă ea este crudă cu tine, pentru că în bunătatea pe care o vezi atunci în ea, se găsește puterea de a merge mai departe”.
Am în fața mea, un om trecut prin toate etapele vieții așa cum este ea, bună sau mai puțin bună. Ascult un om ale cărui vorbe mi se întipăresc în suflet nu doar în minte. Și de la care am învățat că, atât timp cât îți urmezi propria promisiune pe care ți-o faci ție însuți, nimic nu va fi mai puternic decât propria dorință de a nu te dezamăgi. Și… că deși viața te va îngenunchia de multe ori, trebuie să te ridici și s-o înfrunți, căci numai așa va înceta să te facă să te simți un om mic într-o lume mare.