Poezia speranței e chiar mai amplă în voința exprimată, comparând cu vârtosul cântec al fierului. Văzându-l pe domnul Ion Stoica vorbind cu nicovala și cu foalele, cărbunii și ciocanul, dar în special cu sudoarea aprinsă pe fruntea sa de vâlvătaia ultimelor raze de soare din această zi, mi-am dat seama de semnificația unei povești de viață, cum rar întâlnești.
– De mic copil…
A învățat că tăria cea adevărată e numai a gândului.
– Alături de tatăl meu.
Neam de fierari aici, în Dolheștii Sucevei, pe Valea Șomuzului, unde fiecare chiuit al scânteilor aleargă până departe, printre dealuri, pentru a se întoarce la stăpânul lui sub forma unei potcoave.
– De data asta, o potcoavă!
– Semn de noroc?!
A fost odată
Am vrut să-l stârnesc. Dialogul nostru se rostogolește sacadat, printre loviturile executate cu măiestria celui care nu vrea să creadă că nimeni nu mai are azi nevoie de meșteșugul său.
– Caii s-au împuținat…
La fel și întreaga industrie a satului. Căci nu degeaba se spune că odată cu fierarul dispare o surprinzătoare civilizație a uneltelor cu care țăranii se înconjurau acasă, pe câmp și în orice cotlon al vieții lor.
– Veniți, să încercați!
Gazda își invită oaspeții să priceapă acea putere a secolelor, atâtea câte au creat, din generație în generație, știința și vocația unui altfel de aluat. Nu sunt nici pe departe importanți mușchii. Mai degrabă delicatețea unghiului din care îți judeci loviturile reprezintă esența. L-am observat mai devreme pe meșter cum schimbă păreri cu aliajul încă nenăscut, întrebându-l despre ce va face în prima secundă a vieții.
– Curaj!…
Nu mă simt deloc în largul meu, în noua postură. Am senzația că nimic din ce e în jurul meu, sub acest șopron, nu m-ar asculta.
Posibila speranță
– Și totuși e ceva…
Adrenalina îți joacă feste, aducându-ți în fața ochilor nemuritoarele cuptoare ale armatelor de flăcări, încingând imaginația omenirii. Roșeața incandescentă, așteptându-ți decizia botezului, înainte de a-i face cunoștință cu barosul, îți oferă pe dată senzația puterii, înzecită față cum te credeai până mai adineauri.
– Vă place, cum le-a plăcut și altora!
Surâde domnul Stoica, după care îmi înșiruie nenumăratele neamuri care i-au călcat pragul în ultimii ani, de când Dolheștii gustă din aroma turismului. Chinezi, japonezi, americani, italieni. Și români. Și multe alte nații. Centenarele unelte trag aer în piept spre o nouă eră, după ce și-au redescoperit vocația.
– Multe graiuri au intrat la mine în bătătură!
Și uite așa povestea unui sat zboară spre toate zările, chiar și pe seama acelor suveniruri – ca să mă exprim în termeni actuali – pe care turiștii le-au luat cu ei de sub acoperișul lui Ion Stoica.
– Rugina nu are ce căuta peste acest meșteșug!
