Sufletul iei se află în privirile femeii care o poartă. Portretul conţine simţămintele pe care eu însumi le-am încercat la întâlnirea cu o brăileancă, în timp ce cuvintele i se legănau în metaforele valurilor Dunării. Aceasta este Corina Ciuraru, despre care cunoscătorii îmi spuseseră deja că reprezintă simbolul Cămeşii tradiţionale în partea asta de Ţară.
- Bun găsit!
Am cunoscut-o la Biblioteca Judeţeană “Panait Istrati”, unde lucrează. Un veritabil profesionist, dar şi deschizător de orizonturi, prin fondurile europene pe care a ştiut să le atragă, punând umărul la efortul comun de-a creiona programe cât mai variate în urma cărora Instituţia să-şi sporească atractivitatea pentru toate categoriile de vârstă.
Acele rădăcini…
- Ce transformare!
A venit să-mi răspundă la întrebări sub Soarele sticlos al după-amiezii, îmbrăcată din cap până în picioare în conştiinţa ei de femeie Româncă. Avusesem şi cu alte ocazii, pe la festivaluri ori târguri tradiţionale, senzaţia că florile ţesăturilor şi aparenta transparenţă a borangicului sporesc înzecit atât oglinda ochilor, dar în special formele unduitoare ale Nimfelor. Mai mult ca oricând, Zâna triumfă în spectacolul imaginaţiei.
- De la bunici către nepoţi
Dragostea ei pentru aţă şi ac îşi are rădăcinile în generaţiile care au ştiut să transmită copiilor şi nepoţilor o anume lecţie a rânduielilor din traiul oamenilor. Să vrei însă mai mult decât a sta sub propriul acoperiş, cusându-ţi dorurile, e conceptul propagat de femeia din faţa mea în rândul suratelor sale. Ca atare, Brăila se încadrează de ani buni în fenomenul renaşterii iei, la nivel naţional, aproape în fiecare oraş, ca să nu mai spun de Capitală, existând câte un nucelu al rezistenţei în faţa kitsch-ului.
- Poveştile…
Denumirea Atelierului coordonat de Corina are definiţia unui basm de rostit în fiece zi. “Poveştile iei”. Crede în nobleţea costumului popular, putând face faţa oricăror rigori ale vestimentaţiei urbane, în aşa fel încât femeile adunate în jurul ei, după ce şi-au creat propriile nestemate, ies în văzduhul betoanelor şi al asfaltului ca să dovedească supremaţia Beatitudinii.
Ambiţie pentru un simbol
- Vâlnicul cu Tel.
Spre zări depărtate au zburat privirile interlocutoarei mele, ca şi cum destinul i-ar fi marcat curiozitatea, când s-a îndrăgostit pur şi simplu de Vâlnicul cu Tel, aşa cum l-a descoperit în Mehedinţi, azi mai degrabă prin cărţi şi în muzee tânguindu-şi aparenta nemurire. Ea, inginera de formaţie, şi-a scos din sertar emblema studiului asiduu, înţelegând în cele din urmă acele taine pe care, totuşi, numai muncinu-le prin sudoarea frunţii le pătrunzi mesajul.
- Se impun definiţiile…
Căci un bucureştean ca mine ar trebui să aibă pixul şi caietul, să-şi noteze ce e Vâlnicul şi ce e Telul. Vâlnicul e o fustă tradiţională, nu una oarecare, ci lungă cât o baladă, înfăşurată în jurul trupului, asemeni unei îmbrăţişări, până când cele două capete, altfel despărţite de o lungime de câţiva metri buni, se vor întâlni, împăcându-se sub mâna delicată care le încheie. Asta nu e tot, pentru că dacă parcurgi pânza creată în războiul de ţesut simţi neastâmpărul talazurilor sub încreţiturile unei adevărate armonici.
- Strălucire…
Asemuiesc totul cu o pajişte argintie pe o mare întunecată. Cel ce pluteşte pe cuprinsul zglobiu al ţesăturii e Telul, în esenţă o bandă metalică, ai zice că e beteală, dar mlădioasă la atingere, mai ales când se lasă condusă de un ac special.
Eforturi
- A fost odată…
Femeile satelor îşi luau, în vremuri imemoriale, materia primă de la ambulanţii negustori, bătând din poartă în poartă. Pe când în ziua de azi Internetul circulă, în aşa fel încât comenzile stau în importuri.
- Nimic nou pentru mine.
La fel îmi spuneau şi doamnele de la “Şezătoare Bucureşti”, când e vorba de ustensile. Şi nu numai.
O anume fericire
- Descoperire!
Corina îşi aminteşte exclamaţiile stârnite în rândul etnografilor din sud-vestul României, arătându-le Făt-Frumosul făcut din nou să exulte, iată, într-un nou capitol al existenţei sale, tocmai pe plaiuri munteneşti, aşa cum mâinile ei reuşiseră să-i redea nobleţea de altadată.
- Explicabil.
Azi, la Brăila, întâlnindu-mă cu fericirea celei care îmi vorbeşte despre pasiunea ei, recunosc…
- Leacul pentru suflet!
Dan Gheorghe, 24 septembrie 2020
