Plecăciune, domnule profesor! 46 de ani în slujba Luminii satului românesc

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Am să încep această descriere cu impresia pe care mi-a lăsat-o domnul profesor Valeriu Sandovici, de cum l-am întâlnit. Pe chipul său amplu, ca un tablou cu trăsături impunătoare, vezi monumentalitatea ideilor. Altfel, un om strălucind prin simplitatea celui care afirmă că nu e mai presus față de ceilalți, că e un Fiu al Satului și că își trage seva din meleagurile Văii Șomuzului, unde e vatra în care s-a născut, Dolheștii Mari. 
Am ajuns la dumnealui acasă. Mă aștepta în poartă, după ce în prealabil fusese anunțat de niște prieteni comuni că vin. Vreau să mulțumesc doamnei Mirela Nechita și domnului Gheorghiță Ciocârlan pentru că mi-au deschis calea spre confirmarea, încă o dată, și subliniez – am mai întâlnit și în alte locuri din România asemenea exemple – unui fapt, anume că în satele acestei țări ai ocazia să descoperi Profesori care au marcat cu profesionalismul și cu proiectele lor zeci de generații. 
Așa trebuie să ne explicăm de ce tocmai din mediul rural s-au ridicat, de-a lungul vremilor, Valori Naționale, ale Științei, ale Culturii. Prima piatră în fundația acelor destine a fost pusă tocmai de profesorii din școlile sătești. Domnul Valeriu Sandovici este unul dintre aceștia. 

Valeriu Sandovici cu Dan Gheorghe

Planul vieții sale

Aici, unde Moldova și Bucovina își dau binețe, pe teritoriul județului Suceava, în mijlocul dealurilor molcome, al platourilor vaste, al caselor cu acoperișuri blânde, stăm amândoi, față în față, la o masă, într-o curte acoperită de șoaptele frunzelor, domnul profesor și eu. Gazda se prezintă.
– Profesor de Limba și Literatura Română.
Planul vieții sale a fost de a rămâne în mijlocul comunității, să-i învețe Carte pe copii. Și-a definitivat studiile universitare în 1960, după care a fost repartizat la o școală dintr-un sat despre care mi se spune că e în apropiere de Dolhești, în Arghira.
– Făceam naveta pe jos.
De acasă, kilometri întregi, zi de zi. Nu-și descrie drumurile ca și cum ar fi fost o corvoadă. Mi-am dat seama ca ating numai câteva clipe dintr-un lung șir de ani. Doi dintre ei, primii, în Școala din Arghira. Restul, de 44, în Școala din Dolhești. A fost și director în Școala din satul lui.
– Zece ani.

O anume istorie și înțelesurile ei

Vorbește despre primul învățător al Dolheștiului, de pe vremea lui Cuza, pe care l-a chemat Grigoraș. Și despre unchiul său, Petru Sandovici, la rându-i profesor, inițiatorul unui proiect de anvergură, Căminul Cultural. Unul dintre cele mai mari – dacă nu chiar cel mai vast – din lumea rurală românească. O adevărată Casă a Iluminării populare, pentru care au subscris, cu bani și cu muncă, toți fiii Comunei. Doar ce se terminase Al Doilea Război Mondial și comunitatea tresare la ideea că formațiile populare locale – multe la număr – au nevoie de o scenă pe care să evolueze.
S-a proiectat și s-a făcut. După zece ani de eforturi, în 1958, se dă în folosință uriașa Sală cu 1.000 de locuri. S-au cărat vagoane întregi cu piatră, pentru construcție. Sudoarea de pe frunțile dolheștenilor fusese transformată în bucuria de a îmbrăca straiele populare într-un Palat dedicat amintirii strămoșilor.
Căminul Cultural e azi în plin șantier de refacere. Așa că, atunci când mă voi întoarce aici, sper cât mai curând, pentru că mai sunt multe subiecte și multe personaje care așteaptă să vorbească, vreau să-l fotografiez – și să-l filmez – în toată splendoarea lui. 

Rostul Dascălului

Revin cu povestea la interlocutorul meu, profesorul Valeriu Sandovici, de la care am vrut să știu care este, în viziunea sa, rostul Dascălului pe lumea aceasta. După o viață în care, așa cum mi-a spus, a căutat să-și cunoască fiecare elev în parte, să-i știe existența, frământările, ca să poată astfel să ajungă la sufletului lui și să-i transmită, pe propriul înțeles, dragostea de învățătură. 
– Profesorul este o persoană înzestrată cu însușirea de a preda Lumină. Este purtătorul de cuvânt al Generozității, Decenței și Eleganței, este prietenul elevilor pe care îi iubește din tot sufletul. Este un vizionar cu un limbaj modern, un om care se împlinește odată cu generațiile pe care le învață.
L-am citat în pasajul de mai sus pe domnul Sandovici, așa cum îi strălucește cugetul în cartea sa, ”Psihologia profesorului”. O carte – atenție! – din  cele peste 400 pe care le-a scris și le-a tipărit pe banii săi. O carte pe care o consider esențială pentru orice dascăl din România. Din păcate, tirajul nu e mare, ca toate întreprinderile tipărite de la noi. A descris, în general, în volumele sale, satul natal, aducându-i în actualitate pe eroii care au plecat de pe acest Plai și au luptat în toate războaiele Țării. A scris despre întâmplările care au marcat, în toate nuanțele, existența acestei așezări. 

Despre Rădăcini

Le-a arătat elevilor săi Rădăcinile, dar și calitățile Frumosului, adunându-i în formații artistice. Amintește de taraful de muzică populară, de orchestra de muzică ușoară, de cercul literar si cercul de pictură.
– Toată ziua eram la școală.
Sau cum afirmă în cartea sa, cea pe care am citat-o mai sus…
– Profesorul este un om generos, familia lui este școala, cu elevii săi.
A existat până și o Formație de Bocitoare, pe care a constituit-o, din 13 eleve, scoțând în evidență cântări și versuri atât de vechi, de când s-a făcut lumea. Elevele au uimit publicul, cu tot cu costumele lor populare, în spectacolele unde s-au prezentat, alături de coordonatorul lor. Timpuri demult apuse. Aud de anul 1970. 

Onorat!

Mă simt, pe de-o parte, onorat în fața unui asemenea Destin. Pe de altă parte, îmi dau seama, încă o dată, a nu știu câta oară în experiențele mele, că cea mai mare bogăție a României e reprezentată de oamenii ei. Tot ce trebuie să facem e să-i vedem. Să-i ascultăm. Să învățăm. 
Plecăciune, domnule profesor!

Comments are closed.