Lecția pe care am învățat-o azi e că minunile pot fi înfăptuite și de oameni. Aici, pe acest Pământ, peste care Cerul uneori plânge, alteori se bucură.
O femeie, nu-i dau numele, nu pot face așa ceva, a fugit de acasă, din Vaslui, unde soțul – cu ghilimele soț, după cum se comporta cu soția lui – o bătea și în același timp își bătea joc de ea în toate felurile. Femeia și-a luat și copiii cu ea atunci când s-a decis să-și ia lumea în cap și să meargă unde vede cu ochii.
Din sfat în sfat a reușit într-un final să ajungă tocmai în celălalt capăt al țării, în comuna Slobozia, de Giurgiu, la Așezământul Social ”Sfinții Mihail și Gavril”. Este un adevarat Cămin, în sensul regăsirii de sine, care le ocrotește pe femeile maltratate de bărbați. Un Cuib. Pentru sufletele care la un moment dat au strigat…
– Ajunge!
Năpăstuita despre care vă povestesc a învățat să-și șteargă lacrimile și să privească din nou linia orizontului. Pe urmă a decis s-o ia de la capăt, ajutată de alți semeni de-ai săi. A deprins o meserie. Vrea să muncească, pentru a-și întreține copiii.
Au început să vină ajutoare de peste tot, din țară. Cu banii aceștia și-a construit o casă, aici, în localitatea în care își sădise speranța, sprijinită și de comunitatea locală. Avea nevoie de terenul în care să-și descrie noua existență. Acum nu-și mai udă propria umbră cu lacrimi, ci și-o îmbracă în zâmbete.
– Minunile pot fi infaptuite si de oameni…
Cei care intemeiază ziua de mâine
Am ajuns în acest loc sfințit cu fapte bune alături de Narcisa Gheorghe, profesoară în București, care cunoaște de mulți ani povestea oazei de speranță. Mereu i-a sprijinut cu tot ce a putut pe intemeietorii zilei de mâine, cu fiecare ocazie răsărind inimi care să-i urmeze dezideratul. Merge și de data asta cu felurite lucruri de strictă necesitate, de la ulei și zahăr până la dulciuri. Alături de colegi de breaslă, care au sărit imediat cu o mână de ajutor.
– S-au strâns cât ai clipi cele necesare, îmi spune Narcisa.
Locul unde am ajuns, în Slobozia Giurgiului, îmi dă senzația de liniște. O anume liniște. Văd într-un mic părculeț femei și copiii lor. Femeile stau pe băncuțe, copiii se joacă. O anume liniște, spun, pentru că e altceva decât ceea ce știm noi, în general, despre așezarea elementelor vieții în matca lor. Cazul de față îmi dă impresia unor prigoniți care au tot fugit, iar acum s-au oprit, în sfârșit. Și că pot, pentru prima dată după mulți ani, să respire.
– Liniște…
Cea care ne-a primit, doamna Veronica Ștefan, ne povestește despre existența acestui Centru, construit împreună cu soțul ei, preotul Valentin Ștefan. Rememorez aspectul clădirii, cu tot cu șoaptele ei. Poate că în fiecare colțișor s-a ghemuit, nevăzut, neauzit, un suspin. Uneori, cuvintele nu-și mai au sensul. Trebuie doar să asculți. Mersesem de-a lungul unui coridor unde ușile, întredeschise, m-au invitat să arunc un ochi către dormitoare. Până și aerul își netezește gândurile.
Adevăratul ajutor – redescoperirea sinelui
Au trecut mai bine de zece ani de trudă, aud de la doamna Veronica, timp în care prin locul acesta, ca o răscruce de drumuri, s-au oprit mai bine de 500 de destine. Dar ajutorul cel mai important, asupra căruia insistă gazda noastră, nu e că li s-a dat o farfurie cu mâncare, că au avut un pat în care să-și odihnească spaimele, că li s-au spus și vorbe bune, după prea multe sudălmi.
– Cel mai important e altceva!
Veronica e în permanentă legătură cu instituțiile statului care mediază găsirea unui loc de muncă. Și cu acele entități care sprijină calificarea sau recalificarea.
– O renaștere din interior în felul în care privesc lumea!
Astfel că acelea care până mai ieri vedeau în calea lor numai ziduri, azi își dau seama că li se deschide o poartă.
– Poate că era acolo. Poarta. Și n-au avut curaj s-o privească…
Au fost și situații, unele delicate, altele primejdioase, în care soții au aflat unde își oblojesc rănile anilor de restriște.
– Jumătățile lor…
Venind după ele. Când pericolul a prins contur, a fost chemată Poliția, mereu promptă, sunt asigurat. Dar ele, victimele de până mai ieri, nu au mai vrut să privească înapoi. Nici măcar cu mânie.
