Călătoria înseamnă mai mult decât pașii pe care îi adăpostești în raniță. Este asemeni unei cărți din care tot înveți, de la oamenii pe care îi cunoști și de la istoria sădită cu sârguință de înaintași.
Nu eu am gândit aceste cuvinte, deși sunt la rându-mi un călător, ci un montaniard de-o viață, Ionică Pop, din Baia Mare. De la domnia-sa, dar și de la o altă împătimită a meleagurilor din nord, înverzite cu vise, și o amintesc aici pe Felicia Hrihorișan, știu o poveste cum alta nu-i, a Pădurii lui Eminescu.
– Figură de stil?
– Nu, un fapt istoric, cât se poate de palpabil, mă asigură noii mei prieteni.
Poetică descriere, de-a dreptul, a faptelor unui trecut surprinzător. Ce știu așadar e că Pădurea care a prins contur în anii interbelici răsare din ideea unui general al Armatei Române. Se numea Pion Georgescu, aflat în fruntea unui puternic aliniament de la hotarul învecinat cu Tisa.
Luceafărul începe a străluci în gândul militarului, care nu dintr-un ordin anume, ci sfătuindu-se cu inspirația aplecată ea însăși spre cultură, totodată îndemnându-i pe cei din jurul lui să-l urmeze, și soldați, dar și localnici, în tot efortul, de câteva săptămâni. Așa sunt plantați cel puțin 5.000 de brazi pe un perimetru de câteva sute de metri pătrați, dinainte stabilit prin exacte măsurători, de-a lungul coamei dealului Comja, în apropierea localității Seini.
Pomii sunt în așa fel aliniați încât să formeze numele ”Eminescu”. Peisajul se schimbă radical și capătă vocea conștiinței, pentru că de la depărtare de câțiva kilometri puteai să observi Stindardul Românesc.
Anii au trecut, aflu că de mai multe ori Dealul este rebotezat cu alți brazi, de fiecare generație în parte, în locul celor care fuseseră pustiiți de cotropirea vremurilor. Azi încă se mai văd câteva litere din semnificația celui mai amplu Botez pe care oamenii l-au realizat în mijlocul naturii, în spațiul românesc. Ba chiar aflu că în curând alte lucrări vor începe, sub îndrumarea administrației din orașul Seini, pe teritoriul căruia se află Patria Metaforelor.
Rădăcinile însă și altfel se prind, nu doar în pământ, ci și în conștiințe. Pentru că atât Felicia, cât și Ionică, sunt parte a unui fenomen care se întâmplă de mai bine de 20 de ani încoace. Apele din împrejurimi se adună și, de la mic până la mare, pornesc să urce spre un singur gând, de Ziua lui Eminescu.
– Și nu numai atunci.
Alte ocazii, patriotice, de-a lungul fiecărui an, creează șuvoaie de inimi, spre înălțimi. Oamenii iau în palmele lor numele cel mai de preț și îl recită. Acolo, pe dealul Comja.
– Nu a fost niciun 15 ianuarie în care să nu mergeți?
Mă gândesc că au fost și ierni aspre, cu viscol, cu zăpezi și cu ger.
-Niciodată! Oricât de greu a fost, nu am lipsit. Ca mine, mulți alții, mă asigură Ionică Pop.
Mi-am dat seama că Nemurirea nu e doar o figură de stil.
