Stau și mă gândesc cum aș putea începe mai bine acest tablou, iar cuvintele care îmi vin cel mai des în minte sunt spuse de doamna Silvia Melinte, din satul Dolheștii Mici.
– Cât e lumea de deșteaptă, tot de la plug mâncare așteaptă.
Femeia despre care vă povestesc, de 81 de ani, pe care am întâlnit-o într-o comunitate suceveană, are darul – sau harul – liniștii. Așa, în felul în care nu te întreabă cine ești și de unde vii, ci numai îți descrie viața sa. Și nici măcar prin fraze alambicate. Te lasă, în schimb, să te cufunzi în culorile pe care le-a așternut de-a lungul unei vieți pe covoare, pe batiste, fețe de masă, pe orice fel de pânză care învață să cânte datorită iscusitului dirijor.
– Până la Pașcani aș avea de întins covoare, la cât am lucrat în viața mea.
Doamna Melinte imprimă știința zborului pentru legendele care au plecat din vatra sa și au ajuns în Germania, în America, în Italia. Au dus doruri de nestăvilit spre zările unde i-au ajuns neamurile, că așa e soarta românului de azi, de ieri, dintotdeauna, să-și caute o pâine mai bună printre străini. Numai că Bunica le-a trimis pecetea Văii Șomuzului, unde mă aflu, ca să nu uite adierea dimineților de sub munte.
Familia acului și aței
Aici, în sălașul din Dolheștii Mici, aproape toți au deprins știința cusutului, circulând prin artere nevăzute, de la o generație la alta, către copiii Silviei, către nepoți. Uite, o nepoată, pe Elena Georgiana, de 13 ani. Și pe Anica, mătușa Elenei. Ș o altă Elena, mama fetei pe care am prezentat-o mai devreme. Și Constantin, fiul Silviei, de 61 de ani, care locuiește în Pașcani.
Femeia româncă, de la țară, nu la sofisticării expoziționale se gândea când despica firul în patru, să-i dea noblețea veșniciei, ci la trebuințele gospodăriei. Că doar nu te duceai să le cumperi de la magazin. E drept că azi, cum spune una din voci, Anica, mai trebuie pusă la socoteală și neobosita dorință a împletirii nuanțelor cu inspirația.
– Mă apucă două noaptea și tot cos.
Sălașul întreg, în care mă aflu, zburdă în fericirea de a-mi arăta fiece colțișor încărcat cu istorii nedormite.
Despre anume învățături
Mai vreau să mă refer, în finalul acestui portet al Sufletului, la învățătura pe care am deprins-o de la doamna Silvia Melinte. Cusutul nu e doar despre ustensile și fire. Cum nicio altă activitate omenească nu-i lipsită de un înțeles anume, pe care îl are la bază.
– Să îți respecți cuvântul!
Atunci când i-a promis unui om că îi face un ștergar, s-a ținut de treabă.
– Când ai spus că în ziua aceea termini de lucru, atunci termini!
Mi-a relatat întâlniri și promisiuni pe care le-a respectat întocmai, când cineva anume a rugat-o să-i coasă un nestemat.
– Te-ai apucat de treabă, n-o lași până când nu termini ce ai de făcut!
Venisem să discut despre cusături, și când colo am plecat cu înțelepciunea unei existențe care a știut să-și drămuiască nu numai anotimpurile, ci și principiile.
– Abia acum vă înțeleg, doamnă!
Anume că nu neapărat cusătura s-a transmis de la mamă la fiică sau de la nepot la strănepot, cât în special rolul cuvântului dat. Căci fără el nici acul nu se mișcă, și nici hora covoarelor n-ar fi zburat azi, aici, în jurul meu, să-mi cânte despre Sat și despre regulile lui.
– Vă mulțumesc pentru învățătura dumneavoastră, doamnă Silvia Melinte!
Am stat amândoi în grădina acoperită cu umbra viței-de-vie si a copacilor, odihnindu-ne vorbele pe o băncuță, simțind sub tălpi pământul cum zvâcnește și iarba foșnind pașii din vechime. Virgulele sunt însoțite de snoavele împletiturilor. E un tipar anume…
