La Dolhești nu te duci în vacanță. Acolo te redescoperi.

Azi am să vă vorbesc despre o prietenă, Mirela Maria Nechita, din Dolhești, Suceava. E antreprenoare în Fălticeni, are o fabrică de perdele. A fost și patroană de echipă de fotbal feminin. Genul de femeie care, dacă e nevoie, știe și poate să mute munții din loc. Dar, cum vă ziceam la început, pentru mine este o prietenă. 
Acestea fiind spuse, mă voi referi în continuare la ceea ce cred – sunt convins chiar – că e proiectul de suflet al ei. Aminteam mai sus de comuna Dolhești. De la Fălticeni ajungi până aici în cel mult 20 de minute, mergând pe Valea Șomuzului, rezemându-ți privirea de poeticele dealuri care își aniversează nemurirea în compania Cerului, și de luciul verzui al ierbii alergând de-a lungul platourilor, de unde răsar, din loc în loc, legende. Departe, zărești siluetele caselor, turlele bisericilor, ca într-un tablou care își păstrează numai fundalul, lăsându-te pe tine, călătorul, să descoperi personajele  unui bagaj al culturii si al istoriei pe care il speri cat mai plin. 

Visul care nu se uită

Am cunoscut-o pe Mirela cu câțiva ani în urmă. La ea acasă, în satul unde s-a născut, nu mai e antreprenoare, e femeia care pune mâna să facă treabă. Am văzut-o cărând găleți cu apă, să ude florile din grădina colorată cu amintirile bunicilor, i-am urmărit pașii în timp ce deretica prin casă. E Casa Bunicii. 
Visul Mirelei, în satul natal, e legat de turism. Dar un gen de turism care te invită pe tine, vizitatorul, să faci parte din comunitate, cât stai aici, o zi, două sau mai mult. 
Casa Bunicii. Când am cunoscut-o pe amica mea, Casa Bunicii era încă în fază de concepție. Ca transformare, zic, pentru că această construcție vine din vechime, cu tot cu lemnul ei, cu acoperișul ei, cu mobila, covoarele, ștergarele, icoanele, cu fotografiile, unele îngălbenite de doruri, asemeni unor cărămizi care asigură eternitatea pereților. 
Anul acesta, revenit in Dolhesti, am dat binețe strămoșilor, dar în noul lor destin. Mirela îmi arată camera pe care mi-a pregătit-o. Familia ei, din poze – inclusiv copii si nepoti – ma face sa inteleg astfel că am intrat într-o casă de om, nu într-un hotel sau o pensiune. 
E în sat un meșter lemnar, Ciprian, gazda mea lăudându-l, care a reușit cu iscusință și cu știința propriilor rădăcini, să salveze fiecare milimetru din tot ce-a fost vechi și poate fi recuperat. Paturi, dulapuri, uși, mese, scaune. Până și podeaua e în stare să te salute, vioaie, după ce a fost spălată pe chip cu apa vieții. Vezi că un om al locului, cu meșteșugul și cu uneltele lui, știe cum se fac toate trebile astea, cu grijă mare, să nu fie mutilată istoria unei Case. 

Se poate trăi și așa…

– Nu am televizor!
Nu e așa ceva aici, în acest sălaș. 
– Păi ce, cu un secol în urmă, străbunicii aveau televizor?!
Ai venit să simți parfumul altei epoci și să stai de vorbă, pe îndelete, cu stelele. Cu Luna, care se cocoață de pe partea cealaltă a dealului, ca și cum ar fi în spatele unei cortine, răsărind la miezul nopții, zgâriată de vârfurile pădurii. 
– De-a lungul prispei…
Simt degetele altor timpuri cum și-au lăsat amprenta în culorile acestor covoare, lungi cât un secol, pe care calc. Ca și cum aș sta pe locul Bunicii. Sau al Bunicului. Și al celor de dinaintea lor. Așa vedeau și ei Luna. Nimic modificat în legea văzduhului. 
– Trebuie să fie și evoluție!
Casa are în interior odaia unde apa și canalizarea funționează după normele moderne, în așa fel încât curățenia este respectată în cele mai intime detalii. Altfel, vreau să vă asigur că se doarme foarte bine fără să te uiți la talk-show-uri… 

Un sistem al ospeției

Ce ați citit până acum e doar o parte din planul Mirelei Nechita. Ca o antreprenoare ce e, a dat sfoară-n satul ei, încă de-acum câțiva ani, formând Asociația pentru promovarea Văii Șomuzului. 
Am sa va spun, din punctul de vedere al vizitatorului, ce se intampla de cum ajungi pe aceste meleaguri. Găsești porți deschise către povești de viață. Mergi la femeile care țes, încă, să le asculți zbaterea inspirației. Te duci la meșterul cojocar, apoi la fierar. Nu te gândi că îi găsești altfel decât la masa de lucru – cojocarul, sau la nicovală – fierarul. Mai sunt și apicultori, din borcanele cărora guști nectarul florilor. Mai presus de toate, subliniez, te înfrupți din seninătatea cu care românul își pune toată viața pe tapet, cu bune, cu rele, cu învățăminte, încât te crezi la neamuri, și cunoscute, și demult uitate. 
– Mare atenție!
Să nu-l ratezi pe Gheorghiță Ciocârlan, poștașul comunei, și totodată sufletul ansamblului popular local, de dansuri și de cântece. Păi, să le vezi pe fete, sa-i vezi și pe băieți cum își prezintă splendorile costumelor și chiuiturile. Nu s-au pierdut aici, din fericire, obiceiurile de Paști și de Crăciun, mi descrie cu lacrimi în ochi Cartea de căpătâi a comunității. 
– Și continuăm!
Pe o culme din vecinătatea Dolheștiului se simt încă rănile pământului, ale tranșeelor din Primul Război Mondial. 
– Hai la profesor…
Ești condus către acele nume care știu, de-a fir a păr, să-ți expună istoria unei așezări unde se află cea mai veche biserică boierească din Moldova.
– Așa se mândresc oamenii acestor locuri!
Și muzeul unui învățător, cu sute de exponate, deschis la el acasă, unde se află, între altele, cea mai mică bancnotă din lume.
– O bancnotă românească.
Vine precizarea din partea celui ce păstrează cu sfințenie chipul de demult al satului, cu arta și cu obiectele casnice, cu cele ale câmpului lucrat după înțelepte reguli.
– Drumul continuă…
Spre poienița care plutește deasupra Dolheștiului, arătându-ți legătura de netăgăduit între Om și Dumnezeu. E locul sfânt, marcat de o Troiță, dar și de o Cruce impozantă, unde comunitatea se strânge în fiecare an, cu preoții în frunte, să-și cinstească eroii căzuți la datorie pe câmpurile de luptă.   
– Și despre pilde…
Nu se poate să-i ocolești pe acei gospodari care îți descriu locurile pe unde au muncit si tot ce au lăsat în urma lor. Precum domnul Costel Pavăl, cel care a construit peste 300 de case, și de-a lungul Văii Șomuzului, și mai departe, în țară. Numai dacă îi vezi palmele bătătorite și chipul ars de soare, înțelegi cât ai de învățat de la cineva care vorbește cu atât de multă convingere despre respectul față de princiile hărniciei. 
– Ai de notat, nu glumă!

Promisiunea revenirii

Categoric e prea rece, din punct de vedere simbolic, să spun doar așa, după un șablon – turism, când în pragul Casei Bunicii ești întâmpinat cu pâine și cu sare, când pe masă ți se aștern păhărele cu vorbe gălbui, înmiresmate de fructe. Când aburii fierturilor moldovenești – suntem aproape de hotarul cu Bucovina – îți demonstrează că mâncarea poate să aibă și gust, dar și o anume narațiune a pirostriilor. 
– Ce e mai important abia urmează.
Pentru că de-a lungul ulițelor dai binețe tuturor și toți te salută și îți urează sănătate. Și pentru că vei pleca de aici ca și cum doar te-ai despărțit un pic de familie, promițându-ți revenirea.

Câteva cifre

– E important să știți…
Acum, în Dolhești, sunt 15 locuri de cazare în casele unor localnici, peste tot existând autorizațiile impuse de autorități. Cei integrați în mecanismul ospeției au trecut prin cursuri legate de buna administrare a unei afaceri din acest domeniu.
– Se poate vorbi despre primele rezultate!
Comuna despre care vă vorbesc a fost deja inclusă în traseele unor agenții de turism, în așa fel încât peste 1.500 de musafiri din toată lumea, din Japonia și China, până în America și Europa, și din România, evident, au gustat din splendoarea unei comuniuni care demonstrează că țăranul român poate să facă și altceva, nu doar să facă brazdele să răsară. 
– Atenție!
Și totuși să rămână el însuși. El, țăranul, cu tot cu poveștile despre înaintași, cu obiceiurile de peste an, cu doinele din meșteșuguri. 

Concluzie 

– Tu, Mirela, ești un motor al comunității!
Nu crede că e așa, din modestie, lăsând privirea în jos. 
– Oricine ar fi făcut la fel.
– Și totuși ai fost tu. Trebuia să aprindă cineva scânteia…