De mult timp aşteptam o carte scrisă relativ recent care să mă atragă. Recunosc că am descoperit-o pe Natsuo Kirino (pseudonimul literar pentru Mariko Hashioka) doar fiindcă am citit undeva că este un fel de senzaţie a literaturii japoneze contemporane şi am fost curios să văd cum şi-a căpătat această reputaţie.
„Cronica zeiţei” m-a cucerit, şi dacă nu a făcut-o chiar de la primele pagini (care lasă impresia de relatare relativ simplistă, în propoziţii scurte), a reuşit acest lucru, cu siguranţă, pe parcurs. Firul narativ se complică pe măsură ce avansezi, iar povestea ţesută cu multă imaginaţie de Kirino este una stranie, misterioasă şi destul de înfricoşătoare, prezentând aventurile Namimei atât în lumea obişnuită, a viilor, cât şi în tenebrosul Tărâm Întunecat al Morţilor, unde serveşte unei zeiţe a Întunericului, după propria încetare din viaţă.
Cartea este realizată cu mult talent şi, chiar dacă scriitura nu aminteşte de profunzimea unor autori care sondează psihologia umană sau care cochetează cu filosofia, nu este lipsită de problematici complexe: sunt tratate teme precum căderea în păcat (extraordinar sugerată de autoare printr-un gest de omenie al eroinei, o tânără bună la suflet şi uşor naivă, dar care în acelaşi timp ştie că prin gestul său încalcă o lege a ţinutului în care trăia), viaţa de după moarte, în formă de spirit (fantastic exerciţiu de imaginaţie al lui Kirino, ştiut fiind că astfel de relatări nu există în realitate), coexistenţa contrariilor (yin şi yang, temă predilectă pentru asiatici), precum şi aspiraţia către o fericire imposibil de atins de către muritori (ce rezultă din toate frământările eroinei). Atacând astfel de subiecte ”grele”, chiar dacă o face într-o manieră accesibilă, şi pigmentându-şi romanul cu elemente stranii, alunecând înspre supranatural, ce vor face deliciul iubitorilor genului, care se vor simţi la un moment dat ameţiţi, ca prinşi într-o pânză de păianjen, talentata autoare niponă are asigurat succesul, atât cel de public, cât şi al iubitorilor de literatură de calitate.
Romanul se citeşte pe nerăsuflate, te captivează şi te uimeşte, indiferent că ai ştate vechi în lectură sau vrei doar să evadezi puţin din realitate.
Pe măsură ce am avansat în lectură, mi-am dat seama că mi-ar fi fost de folos o mai bună cunoaştere a mitologiei japoneze – practic, nu îmi dau seama dacă Kirino redă fragmente din această mitologie sau pur şi simplu creează un nou univers, sub pretextul legendei narate de zeiţa Izanami. Oricum, autoarea dă dovadă de o foarte puternică imaginaţie şi creează o poveste în felul ei senzaţională, originală, fiindcă existenţa în lumea viilor şi în cea a morţilor alternează, personajul principal trăind, practic, o poveste fără sfârşit.
Către final, povestea devine tot mai fascinantă, îmbinând în continuare sentimente şi trăiri specific omeneşti, fie ele pozitive sau negative, precum iubirea, mila, ura, răzbunarea, cu elemente fantastice – vezi, de exemplu, cazul lui Yahinahiko, în fapt un zeu pogorât pe Pământ, care ducea mai departe o poveste începută foarte demult. Tema căderii în păcat şi cea a vinovăţiei sunt prezente şi în această parte finală, ca şi teza potrivit căreia omul, în pofida măreţiei pe care o poate atinge, are o viaţă efemeră şi un destin deseori pecetluit, povestea sa putând lesne aluneca de la sublim la macabru.
Este o operă demnă de o tragedie în genul celor antice, dar adaptată stilului modern, iar lectura ei o consider absolut necesară pentru a înţelege mai bine literatura japoneză contemporană.
