Cele patru degete care au construit legenda unei biserici unice în Romania

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Uimire, pur și simplu. Pentru tot ce vezi. Sobrietate, curajoase unghiuri sfidând gravitația, contururi fine în armonie cu oțelita strășnicie, la intrare.
Pare că universul întreg funcționează aici după alte reguli. Mă aflu în satul Poiana, din vecinătatea orașului Dolhasca – iată datele geografice – pentru că vă recomand să veniți în acest loc, să vedeți ceva unic.
– Unic în România, poate și în lume, aflu de la gazda mea.

Legenda încă dăinuie

Localnicii îi spun simplu, așa cum au botezat-o ei, „Biserica patru degete”. Uriașul corp, înnobilat de grandoarea unei cetăți, susține patru turle, fiecare cu câte o cruce în vârf. Dar turlele – asta e unicitatea – sunt dispuse în linie dreaptă.
– Și asta nu e tot!
Nu, nu e, pentru că trebuie să te uiți cu atenție și să compari alungirea fiecărui turn cu cele patru degete ale mâinii tale. Dai la o parte degetul gros.
– Ce vezi?
Arătătorul și suratele sale nu au aceeași lungime. Ei bine, la fel e și cu aceste vlăstare zidite, apropiate unul de altul, lăsând să treacă doar o rază de soare printre ele, în timp ce perie norii. Nici nu sunt la fel de groase, și nici la fel de înalte.
– A fost odată…
De aici începe povestea. Așa cum o știe preotul Gabriel Botezatu, care a îmbrățișat aceste meleaguri încă din urmă cu 15 ani, nefiind de prin partea locului. Om tânăr, zvelt, cu glas profund și cuvinte bine cumpănite. La rându-i, află istoricul așezării de la comunitate.
Fortăreața credinței domină culmea dealului pe care ne aflăm, de unde privirea are tendința să-ți zboare cu mult peste copaci, spre Valea Siretului, unduitoare și totodată ademenitoare.
– Răsună azi numai legenda.
Cea legată de comisul Lupu Răftivanu, venit de la război, unde își piedruse degetul gros de la mâna dreaptă.
– Se spune că…
Așa s-a pomenit din veac zicerea aceasta. Boierul aduce meșteri mari pe moșia lui și le cere să ridice o biserică. Meseriașii l-au întrebat cum anume să fie…
– Să fie dispuse turlele?!…
Posibil ca despre turle să fi fost vorba. La care stăpânul le arată mâna dreaptă, cea cu numai patru degete.
– Or fi înțeles astfel zidarii că turlele trebuie să fie aliniate și chiar să copieze tiparul celor patru degete?
Nimeni nu poate să știe cu exactitate. Dar narațiunea își are drepturile ei, cu tot cu parfumul epocii din care își trage seva.

Spre turnul clopotelor

– Anul 1846 este cel în care se pune piatra de temelie. Doi ani au durat lucrările. Să rămână în veac ca o pecete a neamului Răftivanu și a îndumnezeirii. Pentru că zidurile au grosimi între 1,5 și 2,2 metri, în diferite secțiuni ale construcției.
– Piatră și cărămidă.
– Hramul este cel al Nașterii Maicii Domnului.

Alături de părinte, urc spre turnul clopotelor prin burta înnegurată a edificiului, străbătând un tunel aproape vertical care te obligă la fiece pas sa-ți pleci capul, să nu te lovești, dar să și privești lespezile cu muchii îmbătrânite. Aerul se transformă în respirații sacadate, încât ai impresia unor voci din altă sferă care te invită, cu delicatețe, să le calci pragul.
Trag aer în piept când ajung sus și mă simt copleșit de puterea arcadelor împărătești, ca și cum prin vertebrele întregului corp curge încă seva inspirației celor ce a muncit ca nemurirea să prindă rădăcini. Altarul străjuit de o întreagă epocă a icoanelor răsună precum orga înveșmântată în auriu, contrastând cu pereții de un alb copleșitor.

Demersuri către autorități

– Și totuși…
Aflu de la gazda mea că de ani buni face demersuri către autorități pentru grabnice investiții de consolidare. De cele mai multe ori însă i s-a spus că nu sunt fonduri.
Până și coloșii plâng, așa cum se preling în anumite locuri crăpături tot mai adânci. Câteva fragmente din fațadă au căzut deja, fără a răni pe cineva, din fericire. Altfel, catastifele oficialităților se mândresc cu un monument de patromniu…
Dacă ai asculta cu atenție, poate, vei auzi strigăte de ajutor dintr-o altă sferă. Conacul boierului Răftivanu, care se afla nu departe de biserică, a pierit demult, desfăcut bucată cu bucată de indiferență sau de lăcomie. De când erau comuniștii la putere căzuse umbra morții. Ce să mai spui de ruși, în ’44, care au adunat porcii din sat și i-au băgat sub același acoperiș cu sfinții.
– Mai sunt tuneluri.
De care nimeni nu se atinge, nici măcar cu gândul, de teama surpării. Unul ar fi făcut legătura între biserică și fosta casă boierească.
Pentru că ar trebui să prețuim valorile pe care le avem, povestea aceasta despre un unicat al arhitecturii, al legendelor, al unor oameni care au lăsat ceva în urma lor, nu trebuie să se încheie cu nefirescul, înlăcrimatul…
– A fost odată…

One Comment

  1. Felicitări si mulțumiri!💗🌲🎩
    Cate edificii de acest gen, extrem de prețioase, din ce in ce mai puține au rămas pe întinsul țării, invers proporționale ca număr cu indifereindiferență…
    Dacă ar fi fost în Ardeal sunt sigură că ar fi fost consolidată și restaurată de mult. Tot așa cum tot ce să întâmplă dincolo de Carpați are prioritate!